cea mai sincera reactie in fata unei dureri e cea a unui copil. primul impact, prima trecere de la intelegere in planul discutiilor, explicatiilor, avertizarilor, la realitatea factuala in care chiar il doare. si chiar nu intelege de ce.
e uimitor cum primim niste adevaruri cu atata naturalete, cum stim ca asta e, imbatranim, putem sa ne si imbolnavim, si chiar murim. cum acceptam asta la cei din afara noastra, cei de care nu suntem legati emotional si cum reusim sa luam ca atare o moarte a cuiva apropiat la un anumit viitor moment dat.
e uimitor cum nu intelegem nimic desi ne asumam ideile.
cea mai sincera reactie e cea a unui copil, ziceam, atunci cand chiar il doare, il supara intreaga lume ca l-a tradat. si ii da afara pe parinti din camera, si nu mai vorbeste cu nimeni, si respinge orice incercare de ameliorare a suferintei pe care el acum o simte, sta singur si nu mai vrea nimic de la nimeni, suporta.
ma uit la asta mic de 5 ani si mi se rupe sufletul ca a inceput sa traiasca, sa invete cum e asta. si eu chiar nu stiu cum sa-l apar, cum sa-i explic de ce