cat de adevarata ramane o tristete cand o scrii?
sigur ca m-am gandit si eu la asta de nenumarate ori cand scriam. uneori profiti de pe urma ei, iti devine un fel de muza pe care o secatuiesti fara mila. mai storci o lacrima, un suras melancolic, iti mai pare ca esti in control.
cand insa tace si ea, ramai la randu-ti mut, nu e nimic de spus, de scris. e doar inaintare in liniste, mai corect asa parca.
pe partea cealalta sunt ceilalti, overtalkers ca sa-i etichetez englezeste. oameni care vorbesc orice, oricat, oricum, oricui, cred ca ar si scrie orice, oricum, oricat, eu n-am de unde sa stiu, sunt prea ocupata sa-i aud si atunci cand nu vreau sa-i ascult. asa ca am informatii necerute despre starea de sanatate nu numai a lor dar si a tuturor rudelor lor, despre certuri, haine, dinti imbracati sau cariati, constipatie si remedii impotriva ei, casatorie si data stabilita, pantofi si probleme cu picioarele..toate astea la prima ora a diminetii atunci cand in linistea din pauzele mele mi-as bea cafeaua si mi-as ordona gandurile.
asta inseamna sa ..socializezi? cred ca mi-era mai confortabil rolul de ciudat care nu vorbeste cu nimeni nimic. acum aflu atatea lucruri si trebuie sa spun la randu-mi. pastrez insa o moderatie in confesiuni si afisez cu incapatanare zambete retinute.
atata galagie e in jur, atatea lucruri irelevante se spun incat as fi prima care sa declare stare de repaos in comunicare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu