soul kitchen

a fost un intreg proces de auto-calmare practicat de ieri incoace. in ciuda starilor exagerat lacrimogen-nervoase resimtite din diverse motive, unele dintre ele deja programate, am facut tot posibilul sa apelez la ratiune si in felul asta sa diminuez o dispozitie ce se voia foarte, dar foarte proasta. in astfel de momente explicatiile autoservite si eventual oferite de prieteni binevoitori, nu ajuta la absolut nimic, chiar daca stiu exact de ce ma simt asa si cauza e una demontabila, tot imi vine sa ...plang. in timp ce plang cu pauze de spalat pe ochi si de fixat fata umflata in oglinda din baie, imi spun ca o sa ma opresc si din plans, ca trece si asta, nu-i asa, trec toate, nici sa mai plang pur si simplu nu pot. de fapt nici nu vreau, ma opresc mereu repede si mai apoi ma enervez. si iar si iar ma calmez. eu pe mine ma. nici cuvintele altora nu ma mai ajuta prea tare, nici nu ma mai folosesc de asta sa capat atentie, nimic din ce imi era mai demult sursa de linistire, nu ma mai ajuta acum. acum ma ajut doar eu.
toate bazele puse vreodata in altcineva s-au prabusit, toate sperantele si asteptarile legate de oameni s-au anulat, orice rabufnire avuta e doar o reminiscenta pe care o regret rapid, nu mai simt lipsa, nu mai simt dor, nu mai am nevoie. cel putin nu de ce credeam ca am nevoie inainte.

poate ca nu pare nimic schimbat, dar s-a schimbat totul. pentru ca am schimbat totul.

de maine reiau iesirile.