si nu pot sa risc sa intreb trecatorii. risc sa nimeresc vreunul dispus sa ma ia peste picior si sa rada : "nu stiai? ne-am hotarat sa venim, sa plecam, sa asteptam si chiar sa murim fara sa ne mai punem intrebarea de ce. lumea s-a transformat intr-o gara, nu vezi?"
mai bine nu intreb. tac si ma uit la ferestre.
sau mai bine intreb, ca sa-l contrazic pe domnul paler mai sus prezent. intreb si intreb si intrebam la plural si se isca discutii foarte interesante la finalul carora, bineinteles, nu ramanem cu raspunsuri dar cu placute ore petrecute impreuna vorbind importantele nimicuri. si tu? da, si eu. cata frica! cata neputinta!
dar sa stii ca eu incerc, ah, si tu? ce misto, incercam impreuna dar diferit. nu prea ne iese la niciuna dar deh, zilele trec oricum, anii trec nu numai in calendar ci si pe noi in noi . chiar asa, m-am gandit de multe ori in gand cum oamenii batrani au invatat sa fie batrani. unii dintre ei stiu, ma striga din urma, alergand greoi, domnisoara domnisoara, nu inchideti usa! si eu nu le-o inchid, le-o si tin si imi si multumesc aproape umil. cu sacosele lor si cu ridurile si cu toata viata ramasa in urma, par sa fi acceptat situatia.
cum o fi sa spui 'sotul meu a murit acum 20 ani, eu am 82 si din cand in cand merg in germania'. contemporanii mei, batranii.
nici macar nu asta voiam sa zic.
ma simt ca dupa revelion.
nope, nu suntem vecine.
RăspundețiȘtergere