draga jurnalule,

nu prea vad sensul tau in viata oricarui om.
am deschis iar aseara jurnalul lui jeni acterian. e posibil, in ritmul in care il citesc, sa il parcurg in tot atata timp in care l-a scris. de fiecare data cand il reiau, ma cuprinde o tristete infinita. aia nu e poveste, nu e un roman, nu scrie despre personaje, totul este cat se poate de real parand atat la timpul la care scria cat si acum, cumplit de neverosimil. asta pentru ca viata e asa si ea stia chiar de atunci. nu ca i-ar fi servit la ceva, sa fim clari. mai bine nu mai stii nimic, face intregul proces mai suportabil. mai bine intelegi si accepti si ai raspunsuri la orice, mai bine ai tinte de atins si odata atinse esti si fericit si, in loc sa ti se para totul inutil, mai inventezi altele. mai bine traiesti intr-un continuu si asa mai departe.

" dimineata terminat cartea lui Huxley. fiecare volum al lui e o curata bucurie si in acelasi timp o tristete. bucurie pentru ca descoperi ca exista totusi si oameni cu adevarat destepti, tristete fiindca... fiindca orice adevarata desteptaciune nu face decat sa denunte (cu mai mult sau mai putin umor) deprimanta tristete a nenorocitei asteia de vieti..." (duminica, 14 iulie 1940)

ma gandeam, fara sa fiu acum capabila sa si explic, ca poate mai folositoare sunt blogurile actuale decat jurnalul clasic in care te ascunzi cu totul, scriind despre lucruri pe care chiar si tu ajungi sa le uiti. cel mai deprimant mi se pare ca lumea sa ajunga sa citeasca despre tine dupa ce nu mai esti. sa scrii despre prezentul perpetuu si sa ajungi sa fii citit( in cazul asta in mod deosebit, fara voia ei) cand tot timpul ala a murit si cu el tu.

am proprii jurnale care nici mie nu-mi folosesc la ceva, recitind in urma, se intampla de prea multe ori sa nu imi dau seama la ce ma refeream. am si prostul obicei de a scrie ce simt si nu ce mi-a provocat sentimentul notat. am uitat toata ziua aia si toate momentele care m-au condus in fata paginii, retin vag o stare si chiar mai vag cine/ce mi-a produs-o.
cateodata ma incapatanez sa descriu intamplari si persoane, sa surprind exact ce am vazut intr-o clipa anume.. si apoi renunt. de ce sa mai fac asta cand se termina asa?
mergand cu ideea mai departe, as putea exagera intrebandu-ma de ce... orice, cand este scris, exista sfarsit. as putea da chiar si un raspuns..pentru ca nu ai de ales si ..nealagand sa te sinucizi(ce misto sa ai alternativa asta, nu? hei, nu-ti convine, mori..sa nu mori de ras, nu alta), mergi pe varianta sa ne inventam scopuri care transcend moartea. eu am unul maret si in care nu prea mai cred, dar il pastrez secret intru implinire.

da..ziceam ca nu prea gasesc sensul jurnalului atata vreme cat devine un fel de testament al gandurilor, sensul lui , daca are unul, consta numai in timpul prezent. asa ca atata vreme cat mai esti, spune-le, scrie-le, comunica, poate chiar si asa, in vartejul asta de nonsensuri, mai poti sa stabilesti o legatura. ca o fi si asta inutila, ce mai conteaza..