relap

mi-am adus aminte de ceva ce a functionat pentru mine acum cativa ani. cum m-am apucat eu sa copiez din carte in jurnal, frumos, de mana, cum am simtit revelatia cuvintelor si cum, am considerat eu atunci, ma ajuta sa ma schimb. si cred ca m-a ajutat sa ma schimb dintr-un punct de vedere...
whatever works for you..cam asa e cu mesajele din carti, interpretezi cum vrei sau la ce anume esti tu deschis atunci sa primesti. cuvintele sunt tot alea si atunci si acum.
uitandu-ma iar pe ele, recitindu-le si rescriindu-le-i am in the copying mood:P- , mi s-a parut de data asta mesajul complet altul. si atunci sesizasem ironii dar am ales sa le ignor, sa ma leg doar de o parte si sa culeg ce credeam ca ma ajuta.
ei bine, acum, aceleasi cuvinte imi creeaza reactii adverse. daca atunci primeam mesajul cuvintelr direct, fara subtilitati, acum, privindu-l intr-o oglinda alterata de aluzii, realizez ca e complet altfel.

a se citi pe dos tot :

Nu merita sa va induiosati

-conferinta unui solitar ciudat si suspect-

Doamnelor si domnilor,

Permiteti-mi, intai, sa vars cateva picaturi de vin pentru fratii mei intru singuratate care au murit fara sa apuce ziua in care unul dintre noi are, in sfarsit, sansa de a vorbi unei asistente.

Si acum, ridic paharul pentru toti cei care au trecut pe langa mine fara sa ma vada si fara sa stie macar ca exist, pentru toate femeile pe care le-am iubit fara ca ele sa stie.

Credeti ca o spun in semn de repros? O, nu. Va asigur ca ati avut dreptate cand nu m-ati luat in seama. Si, oricum, n-as vrea sa profit de faptul ca v-ati dat osteneala sa veniti aici, pentru a incepe cu incriminari. Multi solitary se lauda cu singuratatea lor isi pun zdrentele singuratatii si umbla cu ele de parca ar fi niste imparati.

Eu nu doresc sa le seman si de aceea ma bucur ca am decent sa va vorbesc ca un om lucid care stie cat costa timpul dumneavoastra.

De altfel, de ce ati avea remuscari? Mai degraba, s-ar cuveni ca noi sa ne facem procese de constiinta. Cand am gresit? Cand ne-am pierdut de ceilalti si am ramas singuri? De ce nu e nimeni langa noi? Si de ce, dup ace ca suntem lasati in pace, dup ace ca nimeni nu ne deranjeaza cu prezenta sa, tot noi ne aratam recunoscatori. Va cer scuze, doamnelor si domnilor, in numele tuturor solitarilor care v-au ofensat cu invinuirile si ingratitudinea lor fara sa aprecieze si, poate, chiar fara sa inteleaga discretia dumneavoastra.

Desigur, as putea sa va explic cum se petrec lucrurile cand stai prea multa vreme inchis intre patru pereti fara sa vezi pe nimeni si fara sa schimbi o vorba cu nimeni. Pentru ca avem, poate, si noi circumstante atenuante. Te inraiesti, cum se inraiesc cainii tinuti in lant. Dar prefer sa va spun altceva. Ca, dupa parerea mea, cel mai bun professor de dragoste, este singuratatea. Asa ca intelegeti de ce, uneori, ne comportam ca niste cersetori. Cersim o prietenie. Cersim o iubire. Cu cat suntem mai singuri, cu atat suntem mai insetati de dragoste. Profesorul nostrum nu ne mai vorbeste la un moment dat despre ea. Si tocmai asta ne impinge sa facem greseli si sa va nedreptatim. In loc sa-I vedem numai pe cei care au timp de noi, care se induioseaza si ne acorda compania lor, caci sunt si oameni milosi pe lumea asta, ne revoltam impotriva celor care nu intorc capul. Ca si cum ar fi o vina ca oamenii au si alte treburi decat sa se uite la noi.

Trec peste faptul ca incriminarile respective suna si a obraznicie. Dar ce sunteti dumneavostra? Surori de caritate? Va plateste cineva sa suportati tribulatiile noastre? Ce, dumneavostra nu aveti propriile dumneavoastra griji? Solitarii cred ca lumea exista pentru a-i vindeca pe ei de singuratate. Stau inchisi in singuratatile lor si asteapta, ca niste convalescent, sa vina lumea la ei. Parca ar murmura :”Iubiti-ne cu forta!” Cine te poate iubi cu forta?

Nu, doamnelor si domnilor, eu unul vad un semn de generozitate chiar si in faptul ca nu ma huiduiti. Pentru ca numai niste oameni generosi pot trece cu atata usurinta peste multele jigniri ce le-au fost aduse.

Prea grabiti sa va acuzam, am pretins ca n-am ajuns singuri numai din vina noastra. Ca toti cei care ne-au constrains sa fim singuri au unele obligatii fata de noi. Trebuie sa ne arunce, macar din cand in cand, cate o farama de prietenie, cate o ciosvartsa de dragoste. Si, uneori, acest santaj a dat roade. Am vazut oameni care isi stregeau pe furis o lacrima de duiosie auzind povestea unor semeni de-ai lor loviti de singuratate. Si abia dupa ce au lacrimat au plecat spre treburile lor.

Or, nu merita s ava induiosati. Credeti-ma, nu merita. De ce sa va tulburati linistea? Pentru cine? Pentru unii care dupa aia tot va fac reprosuri? Iertati-ma ca v-o spun, dar chiar meritati acele reprosuri. Pentru ca n-ati fost totdeauna destul de tari ca sa treceti mai departe. Pentru ca v-ati scos uneori batista in fatal lor. Nu mai faceti de aici inainte niciodata si veti vedea ca lucrurile vor merge mai bine.

Era sa zic “ Va asigur in incheiere…” sau “Primiti, va rog…”, pentru ca nu sunt obisnuit sa discut cu dumneavostra fata in fata. De fapt, sunt cam miop si nu vad bine in sala. Nu ma aplaudati, asadar, ca sa n-am surpriza sa constat ca scaunele sunt goale.

Doamnelor si domnilor, ridic paharul in cinstea dumneavostra.