ninge

toamna pot sa-mi presez frunze prin agende si am senzatia nu numai ca am pastrat ceva frumos, ci si ca anotimpul colorat cum e el atunci ramane la mine intre pagini.
cum sa pastrez o zi de iarna ca asta pentru mine?

stiu ca e a mea, e mai a mea ca in alte zile pline la fel de zapada, dar as vrea sa ramana a mea.

ninge. parca nu ma mai satur sa observ si sa notez asta. ninge. un pescarus tocmai a zburat deasupra blocurilor, un altul isi parcurge la randu-i zborul printre fulgi. fulgi marunti si linistiti. o fata cu parul lung castaniu isi poarta pasii prin zapada. urme lasate amestecate. si porumbeii, aproape ca am uitat de ei cu tot cu pescarusii ce tin neaparat sa se confunde alb in peisaj.

minute in sir petrecute urmarind zborul porumbeilor de la un bloc la altul, de la un geam la altul, incalzindu-se fie prin nesfarsita lor agitatie, fie unii in altii sub vreo streasina.

linistea unei dupa amieze de iarna de acum care-mi aminteste cu precadere de o alta dupa amiaza de iarna tot cu zapada de acum niste multi ani. eram tot la geam, tot urmarind zboruri printre fulgi, tot fara sa fiu grabita de nimic. si atunci, iata, ca si intr-un relativ acum, eram oprita-ntr-un cadru odata cu iarna, avand privilegiul de a-i fi in primul si singurul rand spectator.

ce liniste e cand ninge.